Noaptea-mi brăzda imaculatul suflet, cerea de la el
ofrandă, aşa precum cer zeii de la muritori. Şi evident că, în scena acestui
teatru nopţial, eu eram personajul muritor şi noaptea era zeul, zeiţa, ce-mi
crompoţea ultima seminţă de viaţă-speranţa.Ori, ceea ce mi s-a întîmplat în
nocturna lumină venea de sus, din înalturi,o energie, o rază grea şi
rece, care, apoi luînd contur, părea a fi un tînăr ce mă detesta cu privirea de la
distanţă. Cu cele două steluţe albastre scrutam prin odaie a deznădejde şi
disperare. Mi se perindau scene lugubre care-mi povesteau că despărţirea ce mi-a
devenit fatală este aproape.
După fereastră zorii îşi desfac aripile pentru a cînta
mai bine preludiul dimineţii. Da! E începutul unei zile noi, dar ce păcat că
lacrima din ziua trecută mi-a rămas încă pe obraz.
Lacrima care mi-a spălat trecutul a rămas în ochiul
acesta tulbur pentru a răni şi prezentul.
A
Ştiam demult că în clipa cea mai fericită, poţi fi cel mai nefericit. În
plină virtute, poţi fi cel mai
slab, rege fiind, nu eşti decît cerşetor.
De ce? De ce moarte, dacă promiţi că vii nu te ţii de
cuvînt? De ce dacă ai menirea să linişteşti şi să odihneşti un suflet
zbuciumat, tu nu-ţi faci misiunea? Ori, acest repaos se plăteşte? Bine, şi ce vrei
să-ţi dau, pentru a cîta oară, pentru o viaţă dincolo de viaţă? Să-ţi dăruiesc o
despărţire cu cei ce mi-s dragi? Ţi-o dau, dar să ştii că mă doare, mă va costa
scump această plecare. Şi nu e vina mea. Am fost, poate cea mai singură fiinţă din
cîte pot exista.
Am fost...
Am fost...
Şi iarăşi plîng
Şi lacrima-i amară
Amar e revărsatul cel de zi
Eu te implor singurătate iarăşi
Mă blestemă,dar nu mă părăsi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu